Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2008

Benito Mussolini

Benito Mussolini

Benito Amilcare Andrea Mussolini (29 iulie, 1883, Predappio lângă Forlì28 aprilie, 1945, Giulino di Mezzegra lângă Como) a fost conducătorul Italiei între anii 1922 şi 1943. A creat un stat fascist utilizând propaganda şi teroarea de stat. Folosindu-şi carisma, controlul total al mediei şi intimidarea rivalilor politici, a ruinat sistemul democratic de guvernare existent. Intrarea sa în cel de-al doilea război mondial alături de Germania lui Hitler a făcut din Italia o ţintă a atacurilor Aliate, ceea ce a dus în final la căderea şi moartea sa. În noiembrie 2004 a fost votat al 34-lea mare italian într-un sondaj de opinie TV.

Biografie:

  • Născut la Dovia, în Italia, în 29 iulie 1883, ca fiu al unei învăţătoare de ţară şi al unui fierar.
  • Şcola elementară o face în Dovia.
  • Natura sa rebelă şi indisciplina sa „naturală” se văd încă din timpul frecventării şcolii secundare, la Predappio, pe care a terminat-o cu greu, la 14 ani, fiind de mai multe ori aproape de exmatriculare.
  • Trimis apoi la Faenza, la un liceu al Călugărilor Silezieni, se revoltă din nou, contra ordinii şi diciplinei impuse, fiind exmatriculat.
  • Trimis în cele din urmă la un liceu public din Forlí, îl termină cu dificultate datorată, din nou, naturii şi comportamentului său anarhice.
  • După terminarea liceului, pentru o scurtă perioadă de timp, a predat într-o şcoală elementară.
  • 1902, pleacă în Elveţia unde trăieşte pe apucate, prestând tot felul de munci necalificate.
  • În timpul şederii sale în Elveţia, a intrat deseori în conflicte cu poliţia locală pentru vagabondaj şi încăiereri.
  • În 1904 se întoarce în Italia pentru satisfacerea serviciului militar obligatoriu.
  • Predă, din nou, în şcoli elementare, între 19071908.
  • În 1909, se mută în Trent, Austria, astăzi Trento, Italia, unde a lucrat pentru un ziar de orientare socialistă, lucrând, în acelaşi timp, la câteva din scrierile sale timpurii.
  • Din nou, intră în conflict cu autorităţile locale, de data asta cu cele din Austria, pentru poziţia sa public revanşardă faţă de pretenţile teritoriale ale Italiei la regiunea din jurul oraşului Trent. Ca urmare, este expulzat din Austria.
  • După reîntoarcerea în Italia, editează un ziar socialist în Forlí, şi, ulterior, devine editor la un alt ziar socialist, „Avanti!”, considerat la vremea respectivă cel mai important ziar socialist din Italia.

La declanşarea Primului Război Mondial, Benito Mussolini intră în conflict deschis cu conducătorii Partidului Socialist Italian pentru poziţia sa deschis şi vehement exprimată de intrare a Italiei în război împotriva Germaniei.

Ca rezultat direct al „nesupunerii” sale faţă de politica partidului, la 25 noiembrie 1914, Mussolini este expulzat din Partidul Socialist Italian.

Imediat, Mussolini înfinţează propriul său ziar, Il Popolo d’Italia (Poporul Italiei, în limba română), în care scrie editoriale virulente prin care încerca să determine schimbarea opiniei publice în sensul dorit de el al intrării Italiei în război.

Când Italia a intrat în război, Benito Musoolini s-a încris ca voluntar în armată, devenind caporal, precum un alt caporal celebru, Adolf Hitler.

În război, serveşte efectiv pe câmpul de luptă, din septembrie 1915 până în februarie 1917 când este rănit şi apoi demobilizat.

După ce germanii invadaseră şi ocupaseră aproape total Franţa, trupele fasciste italiene invadează sudul Franţei. Câteva zile mai târziu, Franţa capitulează.

Cu excepţia acestei „victorii de paie”, trupele italiene au avut parte doar de dezastre oriunde s-au aflat: în Africa de Nord, în Grecia şi, la sfârşitul războiului, chiar în Italia. De fapt, pentru o bună bucată de vreme, trupele germane au susţinut puternic trupele italiene chiar pe teritoriul italian salvându-le de la un dezastru mai timpuriu. Evident, dezastrul, soldat cu colapsarea totală a funcţionalităţii armatei italiene s-a produs odată cu deschiderea celui de-al doilea front de luptă în Italia în 1944 şi înaintarea inexorabilă a aliaţilor de la sud spre nord.

Marele Consiliu Fascist s-a întors împotriva sa în iulie 1943 acuzându-l, pe bună dreptate, de toate dezastrele militare italiene, retrăgându-i toate prerogativele de conducător. Mussolini a fost apoi arestat din ordinul regelui Victor Emanuel III, care îl desemnează drept prim-ministru pe mareşalul Badoglio. Noul guvern trece de partea Aliaţilor.

Mussolini e eliberat de un comando german condus de Otto Skorzeny şi pus în fruntea unui stat-marionetă în nordul Italiei, aşa-numita Republică de la Salo.

În primăvara lui 1945, când pierderea războiului de către Axă era absolur clară şi imposibil de evitat, după înfrângerea totală a trupelor germane din nordul Italiei, Benito Mussolini, împreună cu amanta sa, Clara Petacci, fuge în Elveţia.

Cei doi se ascund într-o vilă, pe marginea lacului Como, vilă ce fusese pregătită de mult ca refugiu în caz de dezastru.

Partizanii italieni îi descoperă şi, fără nici o judecată, doar invocând motivul vag „pentru crime împotriva poporului italian” îi execută prin împuşcare.

Trupurile celor doi sunt aduse la Milano şi spânzurate cu capul în jos, fiind agăţate de călcâie, în faţa unui garaj.

Mai tărziu, rămăşiţele pământeşti ale lui „Il Duce”, sunt înmormântate în taină, de teama unor demostraţii ale credincioşilor săi suporteri şi/sau epigoni.

În 08-1957, la cererea văduvei sale, Benito Mussolini a fost deshumat şi înmormântat lângă Predappio.

Citate :

– Războiul este o lecţie a istoriei pe care niciodată popoarele nu şi-o amintesc îndeajuns.

– Istoria sfinţilor este în cea mai mare parte istoria unor oameni nebuni.

Anunțuri

Read Full Post »

Barbu Stefanescu Delavrancea

Barbu Ştefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, Bucureşti; † 29 aprilie 1918, Iaşi) a fost un scriitor, orator şi avocat român, Membru al Academiei Române şi primar al Capitalei. Este tatăl pianistei şi scriitoarei Cella Delavrancea, precum şi al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.

S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, Bucureşti, mezinul unei familii modeste.

După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava“, învaţă cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ştefănescu), fiind remarcat pentru talentul şi capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ şi imaginea adolescentului vibrând de pasiune vor fi evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (18761877) datează şi primele lui încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept.

Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară (1887), cu accentuate atitudini critice în probleme de critică şi de istorie literară, intrând adeseori în polemică cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat să scrie articolul Poeţi şi critici, publicat în Convorbiri literare la 1 aprilie 1886.

Prozator şi dramaturg, gazetar, avocat şi orator, cu vocaţia perceperii evenimentelor politice şi culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în ultimul an al secolului al XIX-lea (1899) primar al Bucureştilor. Rămâne în literatură, însă, întâi de toate prin Hagi-Tudose şi prin trilogia dramatică moldovenească.

La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activităţi de prozator şi dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române, urmând să rostească, peste un an, alocuţiunea omagială. În şedinţa festivă în faţa plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rosteşte discursul Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpulului sunt reproduse ample fragmente, evidenţiindu-se forţa inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creaţiei populare.

Se stinge din viaţă pe data de 29 aprilie 1918, la Iasi.

Citate:

–  Uitarea e suprema mângăiere a tuturor, şi buni, şi răi.

–  Patria este pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintaşilor. Pentru ca să fie o patrie, trebuie mai întâi să fie religia strămoşilor, sfânta cuminicătură a sufletelor calde adoraţie a acelora, care au fost şi nu mai sunt decât ţărână şi oase.

– Pasiunile ne înşeală, lipsa lor ne dezgustă.

Read Full Post »

Ana Blandiana

Ana Blandiana

Ana Blandiana (n. 25 martie 1942, Timişoara) este pseudonimul Otiliei Valeria Coman, o poetă şi o luptătoare pentru libertate civică contemporană din România. Înainte de revoluţia din 1989, faimoasă disidentă şi apărătoare a drepturilor omului, a avut curajul să-l înfrunte prin declaraţii publice în interviuri acordate postului de radio Europa Liberă şi unor publicaţii străine direct pe dictatorul Nicolae Ceauşescu. De asemenea om public, s-a implicat în viaţa civică printr-o serie de acţiuni în cadrul Alianţei Civice şi conduce memorialul de la Sighet, un muzeu al crimelor comunismului şi un centru de cercetare care organizează anual conferinţe şi congrese care-i adună pe cercetătorii fenomenului totalitar de stânga din toată lumea.De-a lungul anilor, poeta a întreprins — ca invitată a unor universităţi, academii, organizaţii culturale — mai multe călătorii de documentare şi studiu în diverse ţări europene şi a participat la congrese şi festivaluri de poezie. în afara volumelor menţionate, i-au mai apărut grupaje de poeme în reviste şi antologii din Anglia, S.U.A., Italia, Spania, Franţa, Belgia, Germania, Austria, Olanda, Finlanda, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Brazilia, Cuba, Turcia, Siria, Grecia, China, Japonia, Israel, Albania. După 1989, acestor traduceri li se adaugă eseurile literare şi articolele de analiză politică apărute în marile ziare germane sub semnătura Anei Blandiana, ca şi nenumărate conferinţe, lecturi publice, interviuri, intervenţii la colocvii, simpozioane şi mese rotunde în principalele ţări europene.

Citat:

– Anotimpul nu este – aşa cum s-ar părea – numai un mediu în care casele, şi copacii, şi maşinile, şi asfaltul sunt încadrate altfel şi altfel puse în valoare, nici numai un alt fel de a cădea lumina pe oameni şi pe lucruri, ci chiar metamorfoza fiecărei celule care formează organismul atât de viu al oraşului, regenerarea lui ascunsă, din interior.

 

Read Full Post »

„Valoarea unui om se cunoaste luand in calcul actiunile sale pe termen indelungat” (14 feb. 2008)

Read Full Post »

Arthur Conan Doyle

Arthur Conan Doyle

Sir Arthur Conan Doyle (n. 22 mai 1859 – m. 7 iulie 1930) a fost un romancier britanic, celebru pentru a-l fi creat pe Sherlock Holmes–primul detectiv care apare într-o serie de romane poliţiste. În afara acestora, Sir Arthur Conan Doyle a fost autorul a numeroase povestiri ştiintifico-fantastice, romane istorice, piese de teatru, romane de dragoste, poezie şi texte inspirate direct din realitate (non-fiction).

Sir Arthur Conan Doyle s-a născut la Edinburgh, din părinţi irlandezi care emigraseră în Scoţia

În ultima parte a vieţii sale Doyle a fost atras de spiritism în aşa măsură că a scris un roman cu profesorul Challenger pe această temă: Ţara ceţii. Un episod mai ciudat al acestei perioade l-a reprezentat publicarea cărţii Sosirea zânelor (1921): se pare că Doyle era convins de veridicitatea fotografiilor cu zâne din basmele Cottingley, surprinse de el în nişte fotografii pe care le-a reprodus în carte, împreună cu teorii despre natura şi existenţa zânelor şi spiriduşilor. Această carte a constituit motivul interzicerii în Uniunea Sovietică a colecţiei sale de povestiri The Adventures of Sherlock Holmes în 1929, sub acuzaţia de ocultism. Din fericire interdicţia a durat scurtă vreme

Doyle a fost prietenul magicianului american Harry Houdini, un oponent de marcă al mişcării spiritiste. Deşi Houdini insista asupra ideii că mediile spiritiste se folosesc de anumite trucuri, Doyle a fost convins că Houdini însuşi posedă puteri supranaturale, o părere exprimată în cartea sa Graniţa necunoscutului. Se pare că Houdini nu a reuşit să-l convingă că folosea doar elemente de scamatorie, în faţa un public insuficient de antrenat ca să-şi dea seama că era tras pe sfoară.

Arthur Conan Doyle a murit în 1930 ca urmare a unui atac de cord şi este înmormântat în cimitirul bisericii din Minstead, în New Forest, Hampshire, Anglia.

O statuie a fost ridicată în onoarea sa la Crowborough Cross în Crowborough, East Sussex, Anglia, unde Sir Arthur a trăit timp de 23 de ani. O statuie a lui Sherlock Holmes poate fi văzută in Picardy Place, Edinburgh, Scoţia, aproape de casa unde s-a născut Conan Doyle.

Read Full Post »

Adrian Paunescu

Adrian Paunescu

Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943, Copăceni, judeţul Bălţi, Basarabia, astăzi Republica Moldova) este un poet, publicist şi om politic român. Păunescu este cunoscut mai ales ca poet şi ca organizator al Cenaclului Flacăra. Este unul din cei mai prolifici poeţi români contemporani.

A debutat ca poet în 1960. Din 1973 conduce revista Flacăra. Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploieşti din luna iunie a acelui an, însă Păunescu devenise cunoscut şi pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul Analfabeţii, publicat în 1980 în Flacăra).

După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista Totuşi iubirea. În calitate de publicist a mai condus ziarul Sportul românesc, o scurtă perioadă în 1999, şi a realizat emisiuni de fotbal la Antena 1.

Indiscutabil, orientarea politică a lui Păunescu a fost întotdeauna una de stânga. Spre deosebire de alte personalităţi ale perioadei comuniste, Păunescu a promovat idei de stânga mai liberale, de inspiraţie occidentală. Relaţia lui Păunescu cu puterea comunistă poate fi considerată ca ambiguă, Păunescu manifestându-se nu ca un critic radical al sistemului sau al ideologiei. Critica sa se orientează mai degrabă asupra derapajelor puterii politice şi a neajunsurilor economice. Păunescu a întreţinut relaţii strânse cu membri ai aparatelor comuniste de stat şi partid. După 1989, Păunescu este unul din puţinii care nu renegă complet ideologia socialistă, intrând rapid în Partidul Socialist al Muncii creat de Ilie Verdeţ.

Cu noi e Dumnezeu

Azi lumina din lumina
Pamantu-n trupuri ne e greu,
Dar e usor cand se inchina:
Cu noi e Dumnezeu.

Am ostenit de atata noapte
Dar vom iesi din defileu
Pentru lumina sfintei soapte:
Cu noi e Dumnezeu.

Nu suntem niste animale
Cu suflet amanat mereu
In noi e mila si e jale
Cu noi, cu noi e Dumnezeu.

Luati lumina din lumina
Paharuri curg din minereu
Credinta noastra e crestina
Cu noi e Dumnezeu.

Read Full Post »

Goethe

Johann Wolfgang von Goethe (*28 august 1749, Frankfurt am Main – †22 martie 1832, Weimar) a fost un mare poet german, ilustru gânditor şi om de ştiinţă, una dintre cele mai de seamă personalităţi ale culturii universale.

Născut la Frankfurt pe Main, fiu al lui Johann Kaspar Goethe, înalt funcţionar de stat, şi al Katharinei Elisabeth Textor, a primit o educaţie aleasă, studiind desenul, muzica, scrima, literatura germană şi universală, limbi străine vechi şi moderne (greaca veche, latina, ebraica, italiana, franceza şi engleza).

În 1771 se stabileşte la Frankfurt în calitate de avocat. Scrie un eseu asupra arhitecturii germane (Von deutschen Baukunst) şi un studiu asupra dramelor lui Shakespeare. În aparenta dezordine a arhitecturii gotice ca şi în teatrul scriitorului englez, Goethe descoperă acea unitate tipică a geniului cu natura, fiecare cu legile sale proprii.

La 7 noiembrie 1775 Goethe este chemat la Weimar, unde devine ministru (Geheimer Rat) al prinţului Karl August. În 1782 Goethe a primit un titlu nobiliar.

Această fructuoasă perioada din viaţa sa luă sfârşit când Goethe, spre stupefacţia tuturor, părăsi Weimarul şi plecă pe neaşteptate în Italia, unde contactul cu operele de artă şi vestigiile antichităţii face să se cristalizeze în opera sa de maturitate clasicismul, înţeles ca întoarcere la idealul de viaţă al culturii şi civilizaţiei elene. Lucrează la dramele Egmont şi Torquato Tasso, care vor fi definitivate mai târziu. Întors la Weimar în 1788, este primit cu răceală, publicarea povestirilor Römische Elegien („Elegii romane”) provoacă chiar indignare, ce culminează când Goethe se căsătoreşte cu modesta florăreasă Christiane Vulpius.

Operele de maturitate ale lui Goethe sunt străbătute de aspiraţia poetului de a se elibera de frământările lăuntrice, de a dobândi armonia interioară, seninătatea clasică. Pe această linie se înscriu romanele Hermann und Dorothea (1797), Wilhelm Meisters Lehrjahre („Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister”, 1796) precum şi opera autobiografică Dichtung und Wahrheit („Poezie şi Adevăr”, 18091831).

Sinteza îndelungatei experienţe de viaţă şi evoluţie artistică îşi găseşte expresia în drama Faust, operă căreia Goethe i-a consacrat ani îndelungaţi de strădanie, până să ajungă la forma definitivă, atinsă cu puţin înainte de a se stinge din viaţă.

Goethe a fost nu numai un mare creator de artă, ci şi un remarcabil naturalist. Promotor al evoluţionismului, a emis ipoteze interesante privitoare la geneza diferitelor organe ale plantelor în lucrarea Versuch, die Metamorphose der Pflanzen zu erklären („Încercare de explicare a metamorfozei plantelor”, 1790). În lucrarea Zur Farbenlehre („Teoria culorilor”), ia o poziţie contrară concepţiei lui Isaac Newton şi caută să demonstreze unitatea dintre spirit şi materie în fenomenele naturale.

Citate de Goethe:

         Adevărul este o flacără atât de luminoasă încât mulţi oameni nu-i pot suporta lumina. Unii închid ochii ca să nu-l vadă, iar alţii fug ca să nu fie arşi.

         Bunătatea este lanţul de aur cu care societatea este legată.

         Înţelepciunea e numai adevăr.

         O privre in carti si doua in viata.

         Cu cât o înţelegi mai bine, cu atât Biblia devine mai frumoasă.

         Mulţi trăiesc viaţa, puţini însă o pricep.

         Nu te lăsa ademenit să contrazici. Înţelepţii cad în neştiinţă, când se ceartă cu cei neştiutori.

         Suntem obişnuiţi ca oamenii să-şi bată joc de ceea ce nu înţeleg şi să mârâie la ceea ce-i bun şi frumos, care adesea le e nesuferit.

         Nu recunosc o mai nobila insusire decat a recunoaste dusmanului meritele sale.

–    Cu cât mai repede vei avea încredere în tine, cu atât mai repede vei şti cum să trăieşti

Read Full Post »

Older Posts »