Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for octombrie 2007

aristotel.jpg

Aristotel (Greacă: Αριστοτέλης) (n. 384 î.Hr. – d. 7 martie 322 î.Hr.) a fost unul din cei mai importanţi filosofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al şcolii peripatetice. A întemeiat şi sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica.

Aristotel s-a născut la Stagira (motiv pentru care i se ai spune Stagiritul), un oraş din peninsula Chalcidica, în nordul Mării Egee.

Ca si magistratul sau, Platon, Aristotel a scris foarte mult, iar scrierile sale s-au păstrat aproape în totalitate. Opera sa cuprinde discursuri cu caracter retoric, dialoguri in genul celor platonice si tratate de eruditie.

Pentru Aristotel, omul este un compus din materie şi formă. Corpul nu este materie decât într-un sens metaforic deoarece, ca substanţă primă, şi corpul trebuie înţeles tot ca un compus formă-materie. Astfel, tot ceea ce este perceptibil ca şi corp este act al corpului, adică formă în act. De asemenea, sufletul individual este la rândul său un compus care are drept formă intelectul. În concluzie, omul este o substanţă având ca formă sufletul intelectiv

Citate ale lui Aristotel:

–  Fericirea este sensul şi scopul vieţii, traiectoria şi finalul existenţei umane.

– Omul să-şi îngăduie a spune numai ce îi place lui însuşi să asculte.

– Să-ţi exersezi liber măiestria, iată adevărata fericire!

– Nu există geniu fără un dram de nebunie.

– Omul este prin natura sa o fiinţă socială.

Reclame

Read Full Post »

Platon

Platon

S-a născut într-o familie aristocratică, la Atena sau pe insula Egina, având ca tată pe Ariston (descendent al regelui Codros) şi mama Perictione (dintr-o familie înrudită cu Solon). Numele de naştere Aristocles; Platon a fost o poreclă primită datorită pieptului său lat. Copilăria este marcată de războiul peloponesiac şi luptele civile între democraţi şi aristocraţi. La 20 de ani devine discipol al lui Socrate şi a rămas alături de el vreme de 8 ani, până la moartea acestuia. Înclinaţiile poetice, talentul în domeniul teatrului le-a înnăbuşit şi s-a dedicat total filosofiei. La moartea lui Socrate (399 î.e.n.) nu a putut fi de faţă, fiind bolnav. Condamnarea nedreaptă a maestrului l-a îndemnat să-l reabiliteze (Apologia lui Socrate) dialogurile de tinereţe poartă marca puternică a filosofiei socratice.

S-a stins din viaţă cum spune Cicero “cu condeiul în mână” (scribens mortuus est).

Este cel dintâi filosof de la care ne-au rămas scrieri complete: 35 de scrieri şi 13 scrisori ( dintre care doar una, a 7-a, se pare că este autentică). El a creat specia literară a dialogului, în care problemele filosofice sunt abordate prin discuţia dintre mai mulţi interlocutori, Socrate fiind cel mai adesea personajul principal.

Citate de Platon:

– Dacă întâlnesc filozofia la un tânăr, îl admir, găsesc că-i şade bine, în tot cazul mă gândesc că am de-a face cu un om liber. În schimb, dacă nu-l văd filozofând, îl socot lipsit de sentimentul libertăţii şi incapabil de a face cumva într-o direcţie un lucru frumos şi nobil.

– Cei care sunt într-adevăr filozofi, se deprind cu gândul morţii, şi aceasta îi înspăimântă mai puţin decât pe ceilalţi oameni.

– Nu de vorbele celor mulţi trebuie să ţinem seama, ci de judecata celui care cunoaşte purul adevăr.

– Inceputul este cea mai importanta parte a unei lucrari.

– Un lucru, ca să fie bine judecat, trebuie judecat de cei pricepuţi, iar nu de cei mulţi.

– Esenţialul este nu să trăieşti, ci să trăieşti cum trebuie.

– Nebunia Iubirii este cea mai mare binecuvântare a Cerurilor.

– Mai bine să suporţi tu o insultă, decât să o pricinuieşti altcuiva.

Read Full Post »

Blaise Pascal

Blaise Pascal (19 iunie 162319 august 1662) a fost un matematician, fizician şi filosof francez având contribuţii în numeroase domenii ale ştiinţei, precum construcţia unor calculatoare mecanice, consideraţii asupra teoriei probabilităţilor, studiul fluidelor prin clarificarea conceptelor de presiune şi vid. În urma unei revelaţii religioase în 1654, Pascal abandonează matematica şi ştiinţele exacte şi îşi dedică viaţa filozofiei şi teologiei.

În onoarea contribuţiilor sale în ştiinţă numele pascal a fost dat unităţii de măsură a presiunii, precum şi unui limbaj de progamare.

S-a născut în Clermont la 19 iunie 1623 (acum Clermont-Ferrand), în regiunea Auvergne din Franţa.

Pascal s-a ocupat şi de filozofie, considerând că progresul ştiinţific este scopul existenţei omenirii. Oscilând între raţionalism şi scepticism, el a ales spre finalul vieţii credinţa, fiind influenţat încă de mic de credinţa în Dumnezeu. De la vârsta de 14 ani Blaise Pascal participa alături de tatăl său la întâlnirile abatelui de Mersenne, care aparţinea ordinului religios de la Minims, iar după ce tatăl său se răneşte la picior şi este îngrijit de doi fraţi ai unui ordin religios de lângă Rouen, Pascal devine profund religios.

Cea mai cunoscută lucrare filosofică a lui Pascal este însă Pensees, o colecţie de gânduri asupra suferinţei umane şi a încrederii în Dumnezeu, o lucrare apologetică creştină adresată noii lumi desacralizate. Această lucrare cuprinde şi celebrul pariu al lui Pascal, care încearcă să demonstreze că Dumnzeu există, folosidu-se de o teorie a probabilităţilor. Începută în corespondenţa cu Fermat pentru a demostra o problemă a jocului cu zarurile, Pascal presupune că toate cazurile apar „la fel de uşor”, pentru că Cineva, Supremul, avea grijă să le distribuie astfel. Pariul să era : „dacă Dumnezeu există şi sunt catolic, câştig viaţa veşnică, supunîndu-mă bisericii; dacă nu, nu am nimic de pierdut“. Concepţia lui Pascal era, în cuvinte puţine: Dumnezeu există pentru că este cel mai bun pariu, iar Pascal avea nevoie de existenţa lui Dumnezeu pentru a îndrepta din când în când dezordinea din Univers.

Citate de Blaise Pascal:

– Omul este o trestie, cea mai fragilă din întreaga natură, dar este o trestie gânditoare.

–  Raţiunea este metoda lentă şi întortocheată prin care cei care nu ştiu adevărul îl descoperă.

– Există doar două feluri de oameni: oameni sfinţi care se consideră păcătoşi şi oameni păcătoşi care se consideră sfinţi.

– Dacă mă încred în Dumnezeu şi El există, câştig infinit. Dacă mă încred în Dumnezeu şi El nu există, nu pierd nimic. Dacă nu am încredere în Dumnezeu şi El există, pierd infinit. Dacă nu am încredere în Dumnezeu şi El nu există, iarăşi nicio pierdere.

–  Adevărul este atât de întunecat în aceste timpuri şi minciuna atât de fixată, încât n-am fi în stare să cunoaştem adevărul, dacă nu l-am iubi.

– O spun doar ca un fapt pe care nu-l comentez: daca toti oamenii ar sti ce spun ceilalti despre ei, n-ar mai exista in lume nici macar patru prieteni.

–  Pariaţi că Dumnezeu există. De câştigaţi, câştigaţi tot; de pierdeţi, nu pierdeţi nimic.

– Dumnezeu nu este atotputernic. De ce? Pentru că El nu poate construi o piatră pe care să nu o poată ridica, nu poate construi un zid pe care să nu-l poată sări.

Read Full Post »

Crestinism

1. Consideraţii generale

Creştinismul este religia cu cel mai mare număr de credincioşi. Deşi nu este nicidecum cea mai veche, având cca. două milenii, ea este cea mai răspândită şi, în virtutea calităţii sale misionare, este deschisă spre noi teritorii şi noi persoane care nu cunosc şi nu mărturisesc credinţa în Dumnezeu treime şi Biserica plănuită de Dumnezeu Tatăl, instituită de însăşi Dumnezeu Fiul şi îndrumată de acţiunea Duhului Sfânt.

1.1. Iudaismul izvor al creştinismului

Mare parte din tradiţia creştinismului este comună cu tradiţia iudaică. Dumnezeu – aşa cum este numit unicul zeu, de către creştini, coincide cu zeul cinstit de monoteismul iudaic: Iahve. Şi nu este doar o simplă coincidenţă, ci iudaismul poate fi considerat, pentru drept cuvânt, izvorul creştinismului. Revelaţia pe care Iahve a făcut-o prin intermediul poporului evreu este preluată de creştinism. Încă de la Tora iudaică, cu toţi profeţii, până la profetul prin excelenţă – Iisus, creştinismul preia cu sfinţenie şi păstrează ca patrimoniu al credinţei creştine. Protopărinţii sunt comuni, patriarhii sunt evrei, descendenţa regească a lui Hristos este de la regii iudaici, mama şi tatăl purtător de grijă a lui Iisus sunt iudei, apostolii sunt iudei şi chiar Hristos Fiul lui Iahve (a Dumnezeului poporului evreu) este iudeu. Este deci evidentă legătura, am putea spune ontologică, dintre creştini şi evrei.

1.2. Noutatea creştinismului

Recunoscând aceste similitudini, ne-am putea totuşi întrebare: „Care este diferenţa?”, „Ce este nou?”. Noutatea este totuşi evidentă. În poporul evreu Dumnezeu şi-a început planul de mântuire, însă punctul central şi împlinirea economiei mântuirii nu a avut loc în poporul iudeu deoarece acesta nu s-a deschis harului lui Dumnezeu şi astfel, în marea sa majoritate, nu a intrat în Biserica lui Hristos. Hristos este Fiul lui Dumnezeu, profeţit în scrierile sacre iudaice, pe care creştinii le numesc VT; scrierile sacre distincte de cele iudaice şi care le-au urmat din punct de vedere istoric, acceptate în canonul creştin, fiind numite NT. De asemenea, poporul ales de Dumnezeu pe care l-a condus şi l-a ocrotit ca popor al său, creştinii îl numesc „fratele mai mare”, iar alianţa dintre Dumnezeu şi acesta „vechea alianţă”, iar alianţa pecetluită cu „sângele Mielului” (Hristos) este numită „noua alianţă”, respectiv „noul popor”. Noutatea legii aduse de Hristos Domnul este „legea iubirii”.

În aceasta Dumnezeu este revelat ca Tată bun, iubitor, milostiv etc. aşadar, chiar dacă, în aparenţă, se găsesc cu dificultate deosebiri, acestea există şi fac diferenţa dintre religia în care Dumnezeu a vorbit şi religia în care Dumnezeu lucrează activ şi în a cărei Biserică şi prin cărui Domn, lumea întreagă primeşte mântuirea.

2. Întemeietorul

Şi acum, după 20 de veacuri, Hristos este considerat un personaj, din punct de vedere istoric, de o importanţă extraordinară. Din 100 de oameni, 64 îl consideră pe Hristos cel mai important personaj al istoriei. La Biblioteca din Paris fişa cu cele mai multe cărţi o are cuvântul Dumnezeu şi apoi Iisus, despre care în sec. al XIX-lea s-au scris aproximativ 62 000 de cărţi. Deosebit de important este profetismul de care Cristos se bucură; nimeni nu a avut o venire mai profeţită decât a lui Hristos.

Iisus, întemeietorul religiei creştine, ca şi alţi întemeietori de religii, cum a fost Buddha cu 5-6 sec. înaintea lui, sau Mahomed cu aprox. 5-6 sec. mai târziu nu a lăsat nimic scris. În consecinţă nu se poate vorbi de o biografie bine întocmită. Totuşi izvoarele ce pot fi consultate pentru înţelegerea şi explicarea creştinismului se împart în două grupe principale: iudeo-ceştine (teologice) şi necreştine (filosofice, istorice, ştiinţifice). Sursele iudeo-creştine la rândul lor pot fi grupate în trei categorii: cărţile canonice ale VT şi toate cărţile NT, scrierile apocrife (Evanghelia lui Nicodim, a lui Iacob, manuscrisele de la Marea Moartă) şi scrierile apologetice ce sunt incluse în tradiţia Bisericii creştine. Scrierile necreştine dau o altă interpretare cărţilor VT şi NT. Ele caută să plaseze în timp şi spaţiu cărţile canonice, caută filiaţiile de idei, coincidenţa şi necoincidenţa faptelor, lucrărilor, personajelor. Putem spune deci că Isus Cristos este un personaj istoric a cărui existenţă poate fi veridic atestată.

3. Doctrina, ritualurile şi practicile

Creştinismul este religia care se întemeiază pe persoana lui Iisus Hristos. În creştinism Dumnezeu este singur, infinit şi atotputernic. Pentru teologia creştină omul este centrul şi scopul creaţiei. El se deosebeşte de toate celelalte creaturi, atât după modul în care Dumnezeu l-a creat, cât şi pentru rostul lui în lume. Omul singur a fost creat prin suflu divin.

Locul central în ritualurile creştine îl ocupă cele şapte sacramente. Ele sunt forme de cult al căror obiectiv constă în a săvârşi astfel lucrarea, ca harul divin, prin mijlocirea Duhului Sfânt să coboare asupra credincioşilor.

Cea mai răspândită şi cea mai frecventă rugăciune este „Tatăl nostru” concepută de însăşi Isus în predica de pe muntele măslinilor, la cererea apostolilor săi.

Sărbătorile creştine celebrează personale Sfintei Treimi, pe Maica Domnului şi sfinţii cei mai importanţi. Ele sunt marcate prin oficierea liturghiei în toate Bisericile, prin zile de odihnă şi purificare sufletească, prin ritualuri, ceremoniale şi obiceiuri.

4. Biserica

Biserica este instituţia fondată de Iisus Hristos, pe temelia apostolilor. Încă de la începuturile ei Biserica a avut o constituţie ierarhică voită chiar de întemeietorul său. În Biserică există mai multe oficii, care oglindesc imaginea Bisericii primare: episcopi, prezbiteri, diaconi şi poporul celor credincioşi. Petru a fost pus în fruntea colegiului apostolic, iar puterea sa s-a transmis urmaşilor săi. Petru a murit la Roma, iar în cetatea martiriului său au existat timp de 20 de sec. succesori ce i-au continuat oficiul: papi. Astăzi episcopii din toată lumea, în semn de comuniune şi autenticitate a oficiului lor, păstrează legătura cu Scaunul apostolic, fac vizite Ad limina apostolorum, răspund chemării papei la sinoade şi concilii, îl reprezintă în Bisericile locale pe succesorul sfântului Petru.

4.1. Marea schismă

Schisma de la 16 iulie 1054 dintre cele două Biserici creştine, cea a Romei şi cea din Răsărit, în frunte cu patriarhia Constantinopolului este considerată marea schismă apărută în rândul creştinismului. Ea va genera o ruptură canonică şi întreruperea comuniunii liturgice între scaunul papal de la Roma şi scaunul patriarhal de la Constantinopol. Marea schismă care continuă şi în zilele noastre a împărţit creştinătatea în două mari Biserici şi culte creştine distincte: Biserica de Apus şi Biserica de Răsărit.

4.1.1. Biserica Catolică

Biserica catolică se întemeiază pe primatul papei, considerat urmaş al apostolului Petru şi pe infailibilitatea papei asupra dogmelor fundamentale ale creştinismului. Ea mai este numită Biserica de Apus şi numără mai mulţi creştini decât Biserica Ortodoxă. România numără astăzi 5% catolici şi 85% ortodocşi. În ultimi ani s-au făcut paşi mari în ceea ce priveşte mişcarea ecumenică dintre cele două Biserici.

4.1.2. Biserica Ortodoxă

Biserica Ortodoxă se numeşte ortodoxă pentru că doreşte să semnifice că este păstrătoare a dreptei credinţe. Bisericile ortodoxe sunt autocefale, adică independente unele de altele. Patriarhul de Constantinopol se bucură de întâietate de onoare, nu de întâietate de jurisdicţie. Biserica ortodoxă mai este numită şi Biserica de Răsărit. În România Biserica Ortodoxă română s-a declarat autocefală în 1925. România este prima ţară majoritar ortodoxă care a primit vizita Suveranului pontif catolic (7-9 mai 1999).

4.1.3. Divergenţe între cele două Biserici

Divergenţele între catolicism şi ortodoxism sunt cu caracter dogmatic (Filioque, Neprihănita zămislire a Fecioarei Maria, purgatoriul), cu caracter ecleziastic (primatul ep. de Roma asupra Bisericii universale şi infailibilitatea Papei, caracterul indelebil al hirotonisirii, instituţia cardinalatului), cu caracter ritual (botezul prin afundarea în apă, folosirea azimei la liturghie). Dintre toate aceste deosebiri Filioque, Primatul şi infailibilitatea papei şi purgatoriul sunt puncte de opoziţie ireductibile

Read Full Post »

 

            Ideea filosofică de Dumnezeu reuşeşte într-o măsură mai mult sau mai puţin precară a ascunde o explicaţie a necunoscutului în spatele unui nume.

Absolutul se va numi Dumnezeu ca expresie pură a acestei teorii; mişcătorul întru toate, în sine nemişcat ca element de plecare, se va regăsi tot în Dumnezeu şi, actul pur, lipsit de potenţă şi de posibilitatea de a fi creat prin alipirea unor atribute de către altcineva, se va închide deasemenea în această denumire.

Viziunea filosofică nu se vrea nici pe departe religioasă, dar nici ateistă, căci, oricum, aşa cum demonstrează Mircea Eliade, şi cei mai convinşi ateişti îşi vor regăsi, sub o anumită lupă, acţiunile într-o practică religioasă ascunsă de simbol.

Astfel se aduce denumirea în concept, în conceptul de Dumnezeu ce  devine cu atât mai ambiguu cu cât sunt luate în vedere diferitele teorii ale marilor gânditori. Se unesc mai multe ideologii, unele se bazează pe idei ale unor predecesori, dar în analiză atentă întrebările îşi au doar răspunsuri suspendate în nesiguranţă, căci în această cursă către definirea şi dovedirea existenţei unui asemenea absolut, demonstraţia se bazează pe o logică a intangibilului, proiectată din necesitate în imaterial şi chiar aruncată într-un joc de noroc a cărui miză se zbate între siguranţa şi nesiguranţa unui câştig sau a unei pierderi.

Se caută deci o existenţă în sine, o tangibilitate a inexplicabilului, a ceea ce depăşeşte omul, fie el şi dedublat (în corporal şi spiritual), ce depăşeşte limitele ştiinţificului, o existenţă (imanentă), suficientă sieşi, indiscutabilă din neştiinţă şi necesitate.

Toma d’Aquino relevă cinci modalităţi prin care afirmă că este atestată existenţa lui Dumnezeu. Există în teoriile sale aceeaşi logică clară, proprie filosofilor când se vrea cu orice preţ a se atinge un scop. Vrea, însă a aduce concretul într-o ştiinţa relativă cum este filosofia. Ori filosofia nu este matematică, ori fizică pură, ci o metafizică – este o continuă dezbatere a unor chestiuni ce devin filosofice tocmai pentru imposibilitatea lor de a căpăta o formă fixă.

 „ Existenţa lui Dumnezeu se poate demonstra în cinci probe…” afirmă acesta în „Summa Theologica”. 

 Dar oare va fi credibilă o probă, o demonstraţie ce se deduce din contingenţă şi necesitate ?

Blaise Pascal, în „ Cugetări”, supune totul riscului unui pariu cu şanse egale de câştig sau de pierdere cu privire la ideea de existenţă sau inexistenţă a unui Dumnezeu, într-un comentariu uşor ironic, pentru ca în „ Memorial” să găsim un text cu o mărturisire ce se încadrează în gândirea mistică, adepţii acestei viziuni afirmând că existenţa lui Dumnezeu se impune constrângator în stări de o factură cu totul deosebită, cum este extazul, stare însoţită de sentimentul unei certitudini superioare, de iluminare.  

De acest concept de Dumnezeu se leagă şi moralitatea, legată aici mai puternic de religie, dând naştere unui judecător suprem a tot ceea ce întreprindem şi, în afara religiei ca judecător suprem al propriei conştiinte (Immanuel Kant – „Metafizica moravurilor”).

 

Se pare că, de-alungul timpului şi, ca referire specială, a istoriei filosofice, întrebările ce înglobează conceptul de Dumnezeu au rămas aceleaşi la bază, însă răspunsurile continuă să pună la încercare şi să răscolească conştiinţa unor minţi ilustre, dându-le variante ce fie se apropie una de cealaltă, fie se îndreaptă către un pol opus şi, deşi este lege a fizicii că polii opuşi se atrag, dau naştere unor polemici puternice.  

Read Full Post »

Ce este Dumnezeu, şi cui se adresază oamenii când se roagă? De-a lungul vieţii suntem învatăţi mai multe variante despre Dumnezeu: mai întâi în copilărie credem că Dumnezeu este un bătrân cu barbă albă care se interesează frecvent de ceea ce fac oamenii şi cum respectă ei învătătura lui. Creştinii cred insă cu totul altceva, pentru ei Dumnezeu nu este o fiinţă care poate fi localizată spaţial şi temporal. Dumnezeu nu aparţine acestei lumi, fiind o fiintă transcedentala. În concluzie creştinii cred că Dumnezeu aparţine unei alte lumi, cea superioară.

 Dar atunci cum putem ajunge la Dumnezeu? Filosofii antici greci credeau că în lumea superioară putem ajunge doar prin raţiune si nu prin simţuri. De ce nu prin simţuri? Pentru că simţurile ne ajută să inţelegem doar lumea aceasta. Primele concepţii au apărut în antichitatea greacă, unde mai mulţi filosofi au încercat să explice lumea noastră. Fără să vrea au ajuns la concepţia potrivit căreia Dumnezeu este necesar. Unul din cei mai importanţi este Platon, după care, după lumea noastră, pe care el o numea lumea peşterii există şi o altă lume, lumea ideilor, sau lumea superioară. Lumea peşterii poate fi cunoscută prin intermediul simţurilor, în timp ce lumea ideilor poate fi cunoscută doar prin intermediul raţiunii. Platon aseamănă această lume, a noastră, cu lumea simţurilor, care işi ia realitatea din lumea superioară, lumea ideilor unde predominant este soarele, identificat mai târziu, de Plotin cu Dumnezeu insuşi.

            Despre existenţa lui Dumnezeu

Argumentele raţionale pentru existenţa lui Dumnezeu sunt de mai multe tipuri. În primul rând, argumentul ontologic, care se bazează pe analiza conceptului de fiinţa supremă, necesară. Dacă se consideră că este necesar să existe o fiinţa supremă, pornindu-se de la acest lucru, atunci argumentul este cosmologic. Al treilea argument este cel fizico-teologic, în care Dumnezeu are toate atributele, dar noi oamenii, putem să intuim doar unele. Acesta din urmă va fi detaliat mai jos, la subpunctul “atributele lui Dumnezeu”.

Cel care combate toate aceste atribute este Kant, care consideră că aceste argumente greşesc pentru că ideea de Dumnezeu nu este accesibilă cunoaşterii pe cale ratională. Detronarea argumentului ontologic este simplă : dacă înlocuim sintagma “ lucrul acela există” cu ceva mai simplu si mai la obiect, şi anume “ Dumnezeu există”, rezultă o concluzie simplă: existenţa nu revine neaparat ideii de Dumnezeu, pentru că existenţa nu este o insuşire derivată din ideea de Dumnezeu. Cel de-al doilea argument este cel cosmologic, care spune că dacă celelalte lucruri există, atunci există şi o fiintă supremă. Dacă eliminăm primul pas al demonstraţiei, atunci acest argument nu este decât un argument ontologic ascuns. In fine ultimul argument este cel fizico-teologic (denumire data de Immanuel Kant). Acesta identifică mai multe momente ale acestei teorii: “1. In lume se găsesc pretutindeni semnele evidente ale unei orânduiri după un scop determinat, executată cu mare întelepciune şi într-un tot de varietate indescriptibilă , atât in ceea ce priveşte conţinutul, cât si mărimea nelimitată a întinderii. 2. Acestă orânduire finalistă este complet straină lucrurilor şi aparţine numai contingent acestora, adică natura diferitelor lucruri n-ar fi putut să se adapteze la sine, prin atatea mijloace concordante la scopuri determinate, dacă aceste mijloace n-ar fi alese  si intocmite anume, pentru aceasta de cate un principiu raţional […]. 3. Există deci o cauză sublimă si inteleaptă care trebiue să fie cauza lumii[…] ca inteligenţa, aţtionând prin libertate. …

                   (Immanuel Kant- Critica raţiunii pure, pag 495)

 

Ultimul argument este de natură istorică si are la bază faptul că la toate popoarele, din toate timpurile se remarca o puternică credinţa in fiinţele superioare. Este greu de dat un raspuns de ce oamenii au nevoie de o credinţa intr-o fiinţa superioară. Poate este ceva din natura umană de a cauta o protecţie superioară, pe care să se bazeze in momentele dificile. Cert este că toate civilizaţiile, de-a lungul istoriei au avut nevoie de zei, aşa cum avem si noi in present nevoie de Dumenzeu.

Thoma de Aquino ridică privitor la existenţa lui Dumnezeu trei probleme. În primul rând se pare că existenţa lui Dumnezeu nu este demonstrabilă pentru că deşi demonstraţia ne face să ştim, credinţa este ceva profound şi nu ţine de aparenţe, deci existenţa lui Dumnezeu nu este demonstrabilă. Thoma de Aquino spune ” …spun că Dumnezeu există şi alte lucruri de acest fel care pot fi cunoscute prin raţiunea naturală despre Dumnezeu cum spune Pavel (Epistola către Romani I, 19)nu sunt articole de credinta ci doar preambuluri la articole. Căci credinţa presupune cunoasterea naturală, precum graţia in natură si perfecţiunea perfectibila. Nimic nu interzice ca ceva care este prin natura sa demonstrabil si cogniscibil, să fie primit de la atcineva drept credibil, care nu intelege demonstraţia”. Dacă totuşi s-ar demonstra ca El există acest lucru nu s-ar putea face decât prin efectele lui. Dar acest lucru nu este posibil deoarece El este infinit iar efectul este finit. Din acest fapt rezultă că aparent nu există nici o modalitate de a demonstra existenţa lui Dumnezeu. Răspunsul lui Thoma de Aquino la această întrebare este “… spun că prin efecte, care nu sunt de proporţiile cauzei, nu se poate avea o perfectă cunoaştere despre cauză: dar totuşi din orice efect este clar că ni se poate demonstra faptul existenţei cauzei, cum ni s-a spus mai sus. Deci din efectele lui Dumnezeu se poate demonstra că Dumnezeu există, chiar dacă prin aceste imperfecte nu putem obţine o cunoaştere cu privire la esenţa sa”. Dar dincolo de toate aceste dovezi, există Dumnezeu? La o prima vedere am fi poate tentati să spunem ca nu există deoarece existenţa sa este dincolo de orice demonstraţie. Thoma de Aquino este unul din primii filosofi care răspund la această întrebare. Astfel el ne propune cinci căi sau metode, la sfarşitul cărora descoperim că Dumnezeu există. Prima cale este cea mai simplă pentru că incă de la prima vedere se poate observa că în lume ceva se mişca şi acest lucru se poate observa cel mai bine prin intermediul simţurilor. Dar atunci se ridică problema ce este acel ceva care imprimă această mişcare? “… dacă insă cel de care e mişcat se mişca şi el, este necesar să fie mişcat la rândul lui de altul si acela de altul. Or in felul acesta nu se poate proceda la nesfârsit, deoarece astfel nu ar exista un prim motor (primum movens)… este deci necesar să se ajungă la un prim motor, care nu e mişcat de nimeni, si toţi inţeleg că acesta este Dumnezeu

                     (Thoma de Aquino-Summa theologiae pag61)

A doua cale este oarecum identic[ cu prima, deoarece vedem că în lume cauzele se înlănţuiesc unele de altele dar nu putem deduce cauza de inceput tocmai pentru că este imposibil ca o cauză să fie propria sa cauză. Un singur lucru este posibil ca să existe  o prima cauză eficientă şi aceasta să fie Dumnezeu. A treia cale este cea a posibilului si necesarului. Este insă imposibil ca cele ce sunt acum aşa să fie totdeauna aşa deoarece atunci ar însemna că nu există nimic în lucruri. Deci trebuie să spunem că există acel ceva care este necesar prin sine dar in acelaşi timp să fie necesar şi altora, şi acel ceva este o fiinţa pe care o numim Dumnezeu. A patra cale este cea a gradelor care le gasim in lucruri.  Există astfel ceva care este foarte adevărat, bun nobil şi aceea este fiinţa maximă. În consecinţă trebuie să fie ceva care este cauza tuturor lucrurilor pe care îl numim Dumnezeu. Cea de-a cincea cale este despre guvernarea lucrurilor şi se observă încă de la început că trebuie să fie ceva care să guverneze lucrurile şi să le conducă spre scop. Prin toate acestea Thoma de Aquino incearca să demonstreaze ceea ce biserica cataloghează ca de nedemonstrat: (“crede şi nu cerceta”) şi anume că Dumnezeu există.

 

După demonstraţia că Dumnezeu există se pune întrebarea dacă noi oamenii, care se presupune că suntem o inteligenţă creată, îl putem cunoaşte pe Dumnezeu sau mai bine zis dacă Dumnezeu doreşte să se arate creaturilor sale. Pentru a răspunde acestei întrebări vom apela din nou la opera lui Thoma de Aquino, care spune că omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu pentru că El nu este străin de existenţa ci este mai presus de ea, deci el nu poate fi cuprins cu mintea dar poate fi cunoscut într-un alt chip. Pe măsura ce reflectăm mai bine la această situaţie vom fi tentaţi să-l asemănăm pe Dumnezeu cu infinitul. Acest lucru este adevărat într-o oarecare măsura şi atunci de aici rezultă că dacă Dumnezeu este infinitul este absolut evident. Infinitul este evident dacă ne referim la asocierea infinitului cu o parte nelimitată de materie. Ori dumnezeirea este prin definiţie infinită din mai multe puncte de vedere, deci o inteligenţă creată  poate intui existenţa lui Dumnezeu. Mai mult chiar in Biblie există cateva referiri la posibilitatea omului de al vedea pe Dumnezeu. Astfel Iov spune” În carnea mea îl voi vedea pe Dumnezeu… Urechea mea te-a auzit, acum ochiul meu te vede”. Aici insă citatul nu se referă la posibilitatea de al vedea pe Dumnezeu fizic prin intermediul simţurilor ci numai printr-un alt mod. Cum? “este cu neputinţă   să-l vezi pe Dumnezeu, fie prin intermediul simţului văzului, fie printr-un alt simţ, fie printr-o facultate a parţii senzitive… sau a imaginaţiei ci numai cu inteligenţa.

                (Thoma de Aquino, Summa theologiae pag184)

Atributele Domnului

Primul si cel mai important atribut al lui Dumnezeu este acela de unicitate si infinitate, exemplificat in filosofie cel mai bine  de Baruch Spinoza:

 “… prin Dumneze înteleg existenţa absolută, infinită, adică substanţa alcatuită dintr-o infinitate de atribute, fiecare dintre ele exprimând o esenţa eternă  si infinită…

Dumnezeu sau substanţa alcatuită din atributele infinite, fiecare exprimând o esenţa infinită si eternă, există cu necesitate …

În afară de Dumnezeu nu poate să existe, si nici să fie cunoscută sau concepută o altă substanţă.

  Demonstraţie: Întrucât Dumnezeu este fiinţa absolută infinită, din ale cărei atribute care exprimă esenţa substanţei nu poate fi negat nici unul, ci există în mod necesar … dacă ar exista vreo substanţă în afară de Dumnezeu ea ar trebui să fie explicată prin vreun atribut al lui Dumnezeu; astfel ar exista două substanţe cu acelaşi atribut- ceea ce … este absurd; prin urmare nu poate să existe nici o substanţă în afara lui Dumnezeu si deci, de asemenea nici nu poate fi concepută. Căci, dacă ea ar putea să fie concepută, ar trebui cu necesitate să fie concepută coexistentă; dar aceasta este absurd. Deci in afara lui Dumnezeu nu poate să existe, nici să  fie concepută vreo substanţă.

Corolarul I De aici rezultă foarte clar că Dumnezeu este unic, adică in natură nu există decât o singură sustanţă, iar aceasta este absolut infinită…

Corolarul II Mai rezultă ca intindere si cugetare sunt atribute ale lui Dumnezeu, sau … modificări ale atributelor lui

                    ( Baruch Spinoza,- Etica  pag 16)  

Dintotdeauna Dumnezeu a avut parte de numeroase atribute, atât din partea bisericii cât si a filosofiei. Un alt atribut al lui Dumnezeu este acela de a fi perfect. Dar este Dumnezeu întradevar perfect? Răspunsul pare a fi unul simplu. Dacă ne luăm după ceea ce spune logica noi nu putem demonstra că Dumnezeu este perfect, din contra ştim că Dumnezeu nu este făcut, deci el nu este perfect caci numai ceea ce este facut este perfect. Deci la prima vedere El pare să fie o fiinta foarte imperfecta, pentru ca fiinţa Sa recepţionează toate adaosurile. Dar aceste afirmaţii nu se bazează pe Biblie, care prin Matei spune “Să fiţi perfecţi precum şi tatăl vostru cel ceresc este”. Aceste afirmaţii par adevărate, dar nu sunt, pentru că în primul rând Dumnezeu este primul principiu nematerial, este cauza tuturor lucrurilor, iar cauza este intotdeauna perfectă. De asemenea in Dumnezeu se află perfecţiunile tuturor lucrurilor, deşi El poate fi numit un lucru simplu .Spunem că în Dumnezeu se află perfecţiunea tuturor lucrurilor, tocmai pentru că îl numim perfecţiunea universală; deoarece nu îi lipseşte nici o nobleţe. O altă calitate a lui Dumnezeu, pe care o întâlnim şi în concepţia creştină este aceea de bunătate. Această afirmaţie este adevarată, tocmai pentru că ceea ce este bun este şi dezirabil sau perfect. Această din urmă calitate a lui Dumnezeu, perfectiunea, am demonstrat-o în rândurile de mai sus şi de unele dintre acele argumente ne vom folosi şi în rândurile următoare. La perfecţiune am spus că Dumnezeu fiind prima cauză este totodată şi perfect. Dar a fi prima cauză a unui lucru poate avea şi un al doilea effect, acela de a fi bun şi dezirabil. O altă calitate a lui Dumnezeu este aceea de a fi binele suprem, această calitate nemaitrebuind demonstrată, pentru că ea are  acelaşi punct central de pornire ca şi în teoriile de mai sus. În natură toate lucrurile au un efect, aşa cum toate s-au născut ca efect la ceva. Singura fiinţa care nu s-a născut ca efect la ceva este Dumnezeu. Acesta nu are o cauză, dar are efecte. Pentru că toate aceste efecte care există în natură provin din Dumnezeu. Toate aceste lucruri exprimă un scop sigur, puterea lui Dumnezeu. Această putere izvorăşte din esenţa Sa, ca fiintă supremă şi este de necontestat. Prin această putere Dumnezeu a creat toate lucrurile şi este deci cauză a acestora.

Acestea sunt unele din cele mai importante atribute ale lui Dumnezeu, văzute din perspectivă filosofica.

Este Dumnezeu fiinţa perfecta?

Un prim argument prin care putem dovedi că Dumnezeu este cu adevărat mai presus de noi este faptul că toate calitaţile noastre, cum ar fi abilitatea noastră de a gândi, trebuie să vină de la ceva mai presus, dar a cărui existenţa nu o putem intui prin puterea imaginaţiei. La început am fi tentaţi să credem că asemeni ideilor noastre, despre unele lucruri din imediata apropiere a noastră, şi ideea unei fiinţe perfecte mai desăvârşite decât a noastrâ vine din neant. Ori acest lucru nu este adevărat, pentru că insaşi mintea noastră acceptă, din acest fapt rezultă că această idee a fost pusă în noi de ceva mai presus nouă, pe care insă mintea noastră limitată nu poate pătrunde. Această fiinţa perfectă are in ea toate perfecţiunile, pentru că dacă nu ar exista o fiinţa superioară ar insemna ca noi să avem toate calitaţile, toate insuşirile şi astfel am fi devenit noi unici, infiniţi sau eterni. Dar acest lucru nu este posibil pentru că Dumnezeu a lăsat în noi îndoiala că suntem o fiinţă perfectă şi în acelaşi timp a lăsat în noi acele lucruri prin care dacă el le-ar fi avut nu ar mai fi fost o fiinta perfectă.”pentru a cunoaşte natura lui Dumnezeu, atât cât natura mea în stare să cunoască, nu aveam decât să examinez, dintre toate lucrurile a căror idee o găseam în mine, dacă era sau nu o perfecţiune de a le poseda, şi eram sigur că nici unul dintre cele care dovedeau vreo imperfecţiune nu erau în el, pe când toate celelalte erau. Tot astfel vedeam că îndoiala, nestatornicia, tristeţea şi alte lucruri asemănătoare nu puteau să-I aparţină, de vreme ce eu insumi aş fi foarte mulţumit să scap de ele.

           (Rene Descartes- Discurs asupra metodei  pag 40)

Toate aceste argumente aparţin filosofului francez Descartes care dă un răspuns şi la întrebarea de ce nu acceptă oamenii pur si simplu că Dumnezeu există şi că el este o fiinţa perfectă, mai presus de noi. Pentru a răspunde la această întrebare vom apela la un citat din “Discurs asupra metodei”:”Dar ceea ce face pe mulţi să creadă că este greu să-l cunoşti pe Dumnezeu sau chiar să ştii ce este sufletul e faptul că ei nu ridică niciodată mintea lor dincolo de lucrurile sensibile si că sunt atât de obişnuiţi să nu privască lucrurile decât prin prisma imaginaţiei (ceea ce se poate face numai cu lucrurile materiale), incât tot ce nu se poate inchipui le pare de neînţeles. Lucrul este atât de evident, incât chiar filosofii au făcut regulă în şcoli ca să nu fie nimic în minte care să nu fi fost întâi în simţuri, şi care este sigur că ideile de Dumnezeu si de suflet nu au fost niciodată.

Îmi pare rău că cei ce vor să înţeleagă aceste idei cu ajutorul imginaţiei fac tot ca aceia care spre a auzi sunetele sau a simţi mirosurile ar vrea să se servească de ochii lor; deoarece simţul văzului nu ne asigură mai puţin de adevărul acestor obiecte decât simţul mirosului şi auzului şi nici imaginaţia, nici simţurile noastre n-ar putea să ne dea siguranţă nici lucru, dacă judecata noastră n-ar interveni.”

            (Rene Descartes- Discurs asupra metodei  pag 42)

Mai sus am demonstrat că Dumnezeu există, dar se pune întrebarea cum a apărut Dumnezeu, a fost creat de cineva sau el există de la sine? Răspunsul la această întrebare nu este unul uşor, la fel ca şi la celelalte întrebări despre natura sau insuşirile lui Dumnezeu. La prima vedere am fi tentaţi să spunem că Dumnezeu, la fel ca şi celelalte lucruri trebuie să fie create de cineva sau ceva. La acest lucru Baruch Spinoza spune că Dumnezeu există din proprie necesitate nefiind creat de nimeni. Dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci ar trebui găsită cauza în virtutea căreia El nu poate exista. Această cauză nu există şi rezultă de aici că Dumnezeu există din propria necesitate. Pentru a demonstra incă o dată acest lucru el spune că in natură nu pot exista doua substanţe cu aceleaşi atribute, ori aşa cum vom demonstra mai jos atributele lui Dumnezeu sunt infinite. Dacă insă Dumnezeu ar fi fost creat atunci înseamna că el nu mai este unic, ceea ce înseamnă că există ceva mai puternic şi anterior lui Dumnezeu. Acest fapt, după care Dumnezeu fost creat, este contrazis de insuşi unul din atributele Lui: infinitatea. Acest lucru este posibil, deoarece o fiinţă infinită este indivizibilă. Dacă ar fi divizibilă ea şi-ar pierde această calitate, dar mai presus de aceasta ştim că infinitul este indivizibil. Până acum am demonstrat că Dumnezeu nu a fost creat de nimeni şi de nimic. Dar atunci se pune întrebarea,de unde au apărut celelalte lucruri? Ei bine acestea au apărut tocmai din această necesitate a lui Dumnezeu. Ele au fost create de Dumnezeu, si nu încalcă principiul indiviziunii, tocmai pentru că ele au fost create de o fiinţă mai presus de ele care este infinită şi unică, şi anume Dumnezeu.

Un alt aspect al acestei probleme este faptul că dacă Dumnezeu este mai presus de noi şi influentează toate lucrurile si fenomenele atunci omul nu ar mai fi liber. Acest lucru poate fi extins si la faptul că toate relele din această lume sunt create sau trimise de Dumnezeu pentru ai pedepsi pe oameni. La acest fapt oamenii sau gândit incă din cele mai vechi timpuri, iar ca soluţii nu au găsit decât faptul că zeii trebuie să fie îmbunaţi. Pentru acest lucru multe civilizaţii au recurs la jertfe animale sau chiar umane. Jertfele au atins apogeul în America de Sud,unde s-au creat imperii ale sângelui, şi toate aceste lucruri au fost favorizate de faptul că Dumnezeu fiind atotputernic influenţează vieţile oamenilor. Toate aceste lucruri nu sunt adevărate, pentru că Dumnezeu a creat întradevar lumea şi oamenii dar le-a lasat acestora un anumit grad de libertate. În privinţa omului însăşi se pune o cu totul altă problemă: mai este el liber sau ce trebuie sa faca pentru a deveni liber? Răspunsul este foarte simplu. Întradevar omul a fost creat de Dumnezeu dar acesta i-a lăsat libertatea de a alege. În ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu omul pentru a deveni liber trebuie să interiorizeze această prezenţă şi să o accepte.

            Un alt aspect al cunoaşterii lui Dumnezeu îl reprezintă providenţa divină. Mai sus am arătat că omul are propriul său drum în viaţă. Acest lucru este adevărat dar mai este adevărat şi faptul că Dumnezeu cunoaşte dinainte drumul fiecăruia în viaţa. Acest lucru este posibil deoarece stă în puterea lui Dumnezeu fiind o parte a fiinţei sale. O altă dovadă că predestinarea există o reprezintaă faptul că orice lucru are un scop. Dar există şi un alt fel de scop care nu poate fi atins prin mijloace proprii, iar tocmai de aici devine clar că avem nevoie de predestinare. Prin aceasta Dumnezeu ne îndrumă spre un scpop final. Însă nu toţi oamenii ajung la Dumnezeu, şi deci Dumnezeu nu acordă graţia sa tuturor. Am spune că Dumnezeu îşi iubeşte toate creaturile sale, lucru adevarat, dar la fel ca în toate lucrurile şi în acest caz există ceva care nu se supune regulii. Deci Dumnezeu respinge predestinarea unor oameni, în sensul că-i acceptă în împărăţia Sa. De astfel şi numărul celor predestinaţi este foarte sigur, căci lui Dumnezeu toate îi sunt cunoscute la fel cum îi sunt cunoscute picăturile de ploaie sau altele. Acest număr însă nu este aleatoriu ci se alege un număr necesar pentru scopul său final.  Acest număr se stabileşte încă de la început printr-un fel de predefinitie. Acest număr noi nu îl vom cunoaşte niciodată lăsându-l pe Dumnezeu să-î cunoască şi să hotărască soarta noastră, aşa cum poate ne-a hărăzit-o de la început.

               ( Thoma de Aquino- Summa Theologiae, pag. 377)

Biserica creştină şi in special cea ortodoxă respinge această posibilitate, considerând-o pură speculaţie. O respinge, pentru că Dumnezeu în religia creştină este conceput ca iubitor de oameni. Dacă ar fi adevărată ea l-ar defini pe Dumnezeu ca fiind un conducător lipsit de dreptate şi milă. În plus prin această afirmaţie este anulată libertatea omului, pentru că atunci orice ar face omul nu ar avea importanţă, fiindcă totul ar fi dinainte hotărât. Dar cel mai grav este că anulează credinţa crestină în judecata de apoi, şi mai ales în necesitatea acestei judecăţi a lui Dumnezeu.

În credinţa crestină judecata de apoi este necesară, tocmai pentru că atunci Dumnezeu îi va alege pe cei credincioşi, care se vor bucura de împărăţia raiului, de cei răi, care vor fi trimişi în iad. Judecata de apoi este sinonimă cu sfârşitul lumii cunoscute, sfârşitul lumii oamenilor.

Toate aceste dovezi nu sunt însă suficiente, pentru a demonstra că Dumnezeu există cu adevărat. Unii oameni nu pot fi convinşi, tocmai pentru că a demonstra cu adevarat că Dumnezeu există este imposibil. Oricât am vrea să ştim dacă Dumnezeu există sau nu, nu este posibil, pentru că aşa cum spunea Thoma de Aquino “ demonstraţia nu ţine de credinţă”, tocmai pentru că ceea ce este ăn credintă nu poate fi demonstrat. Toate aceste argumente expuse mai sus nu sunt decât încercări, despre care nu vom ştii niciodată dacă sunt adevărate. Tocmai de aceea şi alte concepţii despre Dumnezeu trebuie măcar amintite. Astfel Nietzsche spunea “Dumnezeu a murit”. Această idee poate fi adevărată, sau poate fi rodul minţii unei persoane chinuite de boală, căruia Dumnezeu nu i-a făcut dovada existenţei Sale. Adevărul este că Dumnezeu nu ne-a dat niciodată dovada concretă a existenţei sale. Noi trebuie să credem că El este undeva acolo sus şi veghează asupra vieţilor noastre, şi într-o zi ne va dovedi că există.

În concluzie, noi trebuie să credem că Dumnezeu există si că El este o fiinţa superioară, mai presus de noi şi de înţelegerea noastră. Dumnezeu are toate atributele unei fiinţe transcedentale, dar el este un iubitor de oameni, care veghează la soarta creaturilor sale, fără a le influenţa deciziile, chiar dacă El ştie dinainte ce cale vom alege.

Read Full Post »

Dumnezeu

 

Filosofii din toate timpurile s-au referit la ideea de Dumnezeu, formulând puncte de vedere diferite. Ei au inclus acest concept atât în conceptele ontologice cât şi în cele gnoseologice. Pornind de aici, filosofii au deprins următoarele sensuri ale conceptului de Dumnezeu:

1. Dumnezeu a fost înţeles drept cauza transcendentă a lumii, deci Dumnezeu intervine din afara lumii creând tot ceea ce există.

2. Dumnezeu a fost considerat ca substanţă imanentă a lucrurilor, punct susţinut de Spinosa în lucrarea sa „Etica”, care afirmă că tot ceea ce există se află în Dumnezeu şi nimic nu poate să existe, nici să fie conceput fără Dumnezeu.

Spinosa identifică Natura cu Dumnezeu: „Deus sive Natura” şi îi găseşte lui Dumnezeu două atribute perceptibile: întinderea şi cugetarea.

3. Dumnezeu a fost conceput drept cauză primă a lucrurilor aflate în univers, concept pe care îl regăsim la Aristotel, care formulează teoria „mişcătorului nemişcat”, demonstrată prin faptul că lucrurile se mişcă în virtutea existenţei unei cauze primordiale, „prim-motorul”. Acest „prim-motor” este nemişcat şi are capacitatea de a pune în mişcare toate lucrurile din univers. Aristotel identifică pe acest „mişcător nemişcat” cu divinitatea, care este actul pur al creaţiei iniţiale.

Rene Descartes ajunge la concluzia că Dumnezeu este sursa adevărului, deci cunoscând adevărul îl vom cunoaşte pe Dumnezeu; acest concept fiind de natură gnoseologică.

Vorbim totuşi de conceptul de Dumnezeu, dar oare El există ? Unii filosofi au admis că este posibil să se aducă probe în sprijinul teoriei ca Dumnezeu există. Astfel, Toma din Aquino se referă la un număr de probe prin care se dovedeşte existenţa lui Dumnezeu.

Prima probă ar consta în aceea că Dumnezeu este cauza dintâi a lucrurilor (cum apare şi la Aristotel).

Proba a doua se deduce din necesitatea primei. În lume, cauzele eficiente se înlănţuie unele cu altele, dar o cauză nu este propria sa cauză şi nu putem urca din cauză în cauză la infinit. Deci într-o serie progresivă de cauze subordonate, prima cauză produce pe cele intermediare şi invers. Dacă s-ar presupune un număr infinit de cauze eficiente, n-am avea cauze prime şi nici un efect ultim, prin urmare trebuie admisă o primă cauză eficientă şi pe care o numim Dumnezeu.

Proba a treia se deduce din contingenţă(întâmplare) şi din necesitate. Argumentele s-ar deduce din faptul că în lume sunt lucruri contingente, dar este imposibil ca lucrurile contingente să existe din totdeauna, deci dacă toate lucrurile sunt contingente a existat un timp în care pe lume nu exista nimic. Dacă ar fi fost aşa, n-ar exista nimic astăzi, iar dacă nimic n-ar fi existat într-un timp dat, nimic n-ar fi putut vreodată să existe(ceea ce este absurd), deci totul nu poate fi contingent, prin urmare există o fiinţă necesară. O fiinţă necesară cauza necesităţii sale în ea însăşi sau în altul, dar nu putem admite la nesfârşit o progresie a existenţelor transmiţându-şi cauza necesităţii lor. Deci există o fiinţă necesară prin ea însăşi, care nu găseşte decât în ea cauza necesităţii sale, dar care este cauza necesităţii altora şi ea se numeşte Dumnezeu.

Proba a patra se deduce din „gradaţia fiinţelor”. În lume există lucruri mai mult sau mai puţin perfecte, deci există ceva care este cel mai bun, „cel mai perfect”, cauza a tot ceea ce este perfect. Există o fiinţă, deci, care este cauza oricărei bunătăţi şi oricărei perfecţiuni şi acesta este Dumnezeu.

Pascal este de părere că este mult mai important să cunoaştem care sunt avantajele pe care le-am avea dacă am accepta una sau alta din cele două alternative: Dumnezeu există sau Dumnezeu nu există.

El chiar îşi imaginează că se poate pune un pariu privind existenţa sau nonexistenţa lui Dumnezeu. Să pariem că Dumnezeu există; dacă vom câştiga, vom câştiga tot, dacă vom pierde nu vom pierde nimic. Dacă Dumnezeu există vom câştiga „o infinitate de vieţi fericite”, iar dacă dumnezeu nu există, înseamnă că riscul de a pierde nu înseamnă a pierde, deoarece „ceea ce se joacă este atât de neînsemnat şi de scurtă durată” pentru o fiinţă umană supusă infinităţii timpului.

Înainte de a ne întreba dacă fiinţa divină poate sau nu să fie cunoscută, trebuie să analizăm modul cum ne raportăm la natura conceptului de Dumnezeu. Pentru a cunoaşte natura lui Dumnezeu, atât cât poate s-o cunoască omul, Descartes spune că trebuie să examinăm dacă Dumnezeu are El însuşi capacitatea de a poseda perfecţiunea. Concluzia filosofului francez este că fiinţa divină conţine în ea însăşi ideea absolută de perfecţiune, în timp ce omul se caracterizează prin imperfecţiune.

Pentru teoreticienii fenomenului religios, cunoaşterea lui Dumnezeu nu este posibilă doar prin cunoaşterea atributelor Sale de către om. Atributele fiinţei supreme sunt absolute şi accesibile gândirii şi analizei raţionale (spirit, raţiune, voinţă, consubstanţialitate, etc.), dar sunt şi alte atribute (emoţia religioasă) care înseamnă mai mult decât credinţa în mântuire, pe care Rudolf Otto le numeşte „mysterium tremendum”, ce desemnează ceea ce este ascuns, ceea ce nu este conceput şi nici înţeles.

Sunt o mulţime de modalităţi de abordare a conceptului de Dumnezeu: creator al lumii, substanţă unică, actul pur, sursa adevărului cert. Însă s-a mai abordat şi un alt concept, acela al relaţiilor lui cu mortalitatea.

Potrivit lui Kant, Dumnezeu şi conştiinţa umană sunt doi termeni care asigură menţinerea moralităţii în societate. În acest sens, conştiinţa umană este acel principiu subiectiv care duce la îndeplinire, în faţa lui Dumnezeu (ca instanţă), răspunderea omului pentru faptele şi acţiunile sale.

În epoca contemporană, filosofia existenţialistă interpretează într-o altă manieră problema raporturilor dintre morală şi religie. Există însă deosebiri evidente între existenţialismul ateu (Martin Heidegger, Sartre) şi cel creştin (Karl Jaspers, Martin Buber). Astfel, pentru existenţialismul creştin există un transcendent absolut (Dumnezeu) spre care tinde fiinţa umană. Pentru existenţialismul ateu omul însuşi este transcendent, ceea ce înseamnă ca prin însuşi faptul că există, omul este angajat în realizarea lumii, fără intervenţia divină. Dar dacă Dumnezeu nu există, omul nu găseşte în afara sa nici o valoare care să-i legitimeze comportamentul, deci fiinţa umană nu mai are scuze pentru actele sale. Sartre concluzionează că „omul este condamnat să fie liber”, aceasta însemnând că omul poate face orice cu propria sa libertate şi tot el îşi realizează sistemul de valori.

Mircea Eliade face o distincţie între omul religios şi cel areligios în lucrarea sa „Sacrul şi profanul”. Pentru omul religios există o realitate absolută „sacrul”, care se manifestă în această lume, deci o santifică, o face reală. Spre deosebire de omul religios, omul areligios refuză să creadă într-o transcendenţă, acceptând să trăiască în relativitatea realităţii.

Nu există o distincţie netă între omul religios şi cel areligios, pentru că nu trebuie să omitem faptul că acesta din urmă se trage din cel religios, chiar dacă nu recunoaşte originea comună. Nu există chiar nici un om religios în stare pură, nici în cele mai evoluate şi desacralizate societăţi contemporane.

Anumite comportamente religioase camuflate întâlnim şi în unele mişcări laice (nudismul, libertatea sexuală absolută etc.), care ar semnifica, în concepţia lui Eliade, dorinţa şi nostalgia omului modern „Paradisul” pierdut, după acea stare edenică de dinaintea „căderii în păcat” a fiinţei umane.

Read Full Post »